David Bowie este un artist pe care l-am detestat ani in sir fara a incerca sa-l inteleg, fara macar un motiv anume, pur si simplu pentru ca mi se parea un antipatic sclifosit care nu are nimic de spus. Mi-a picat in mana la un moment dat o caseta cu un best of din anii ’70 si am fost curios ce canta pe atunci. M-am indragostit pe loc de “Space Oddity”, “Starman”, “Letter to Hermione”, “Life on Mars” si alte multe cantece superbe, scrise si interpretate exceptional de sclifositul asta. Bineinteles ca am devenit curios si am vrut sa ascult si alte albume. Pe vremea aia cumparam casete piratate de la un nene care avea o ghereta cu carti pe la Universitate. Legea dreptului de autor intrase deja in vigoare, asa ca se intampla o faza foarte schizo – tipul iti arata un catalog, tu alegeai ce doreai de acolo, cum ar veni faceai comanda, iar a doua zi reveneai cu banii si omul iti dadea caseta, inregistrata de pe CD sau vinil, cu un biletel in ea cu numele pieselor, sau cateodata cu o coperta copiata. De acolo mi-am luat aproape toata discografia lui Bowie, incet-incet, in cateva luni de zile. Unul dintre albumele care mi-au ramas pe creier (imi e clar ca nici cu lobotomie nu mai scap de el) este Outside. Mi l-am luat pe CD original din Germania in 2000, nu stiu cum am facut ca peste cativa ani l-am pierdut sau mi-a disparut, habar n-am, eram prin Cluj mutandu-ma mai mereu dintr-o casa in alta si de obicei pierzi cate ceva cand faci asta des. Dar nu se putea sa nu am Outside original, asa ca mi l-am cumparat din nou cu prima ocazie. Va spun toate astea ca sa va dati seama cat de important e pentru mine.
Produs de Bowie impreuna cu Brian Eno (un gigant al productiilor muzicale, lucreaza de obicei cu U2 si mai recent cu Coldplay), co-produs de David Richards, care a facut si pe sunetistul (impreuna cu vreo patru asistenti), inregistrat la Mountain Studios din Montreux, Elvetia, si masterizat la The TownHouse din Londra de Richards si Kevin Metcalfe, Outside este un album concept absolut schizoid in care Bowie joaca toate rolurile, un album despre crime rituale artistice. Muzica este la fel de schizo ca si tema, dar inovativa si fermecatoare, cu genialul Mike Garson la pian, cu Reeves Gabrels si Carlos Alomar la chitare, Erdal Kizilcay si Yossi Fine la bas, Sterling Campbell si Joey Barron la tobe. Din cand in cand, intre piese, povesteste cate un personaj, interpretat dupa cum spuneam de Bowie, cu vocea modificata electronic. Versurile sunt foarte bine scrise, ca de obicei la ’mnealui. Coperta principala (pe care o vedeti mai sus) este un autoportret al tovarasului. Da, s-a bagat si in arte plastice, la fel cum s-a bagat si in film. Daca nu ma credeti n-aveti decat sa vizitati www.bowieart.com . In interior este jurnalul lui Nathan Adler, personajul principal, colaje de fotografii foarte expresive cu toate personajele si bucati de versuri, design-ul fiind asigurat de Denovo.
Sa-mi spuneti daca v-a placut.
Apropos de David Bowie, recomand „The Man Who Fell to Earth” (1976), al lui Roeg. Desigur, daca nu l-ai vazut deja 🙂
Am incercat la un moment dat sa ma uit, dar nu mai stiu de ce nu l-am vazut pana la capat. O sa reiau, merci de sugestie.
E albumul meu preferat de la dl Bowie. Imi era cam antipatic inainte de asta, dar m-a cucerit ,atit prin versuri cit si prin combinatia ciudata si reusita cu elemente electro si rock. mai am si acum caseta,(roton,pseudo originala) cumparata de la magazinul „Muzica „ din Arad . i bow to bowie.