Road Trip – Pirinei 10 și gata

Vine o vreme în viața fiecăruia cînd toate au un sfîrșit. De exemplu cidrul din frigiderul meu, care îmi va lipsi teribil.
Poate că o să vă mai povestesc altceva, o Slovenie, o Corsică, niște Alpi, vedem noi, dar pentru moment o sa iau o pauză.

Dar pînă atunci, finalul nu prea apoteotic, însă necesar și previzibil.
M-am întors !
Dar încet.

Pirineii se termină în mare cu Côte Vermeille, o regiune de coastă de maxim 30 km, de la Argelès-sur-Mer pînă la Cerbère, la granița cu Spania. De ce-i zice vermeille (vermilion) nu am reușit să aflu. Poate de la nuanța vinurilor ? Sau a turiștilor după 2 ore la plajă ? Altceva roșu n-am văzut. E frumos, dar după ce-am văzut prin Pirineii centrali parcă nu am mai fost așa entuziasmați. Toată coasta e o succesiune de faleze înalte (unele chiar uriașe) stîncoase și golfuri cu plaje mici și vile scumpe.



Vreo 4 stațiuni în total, pline ochi de turiști. Într-una din ele – Collioure – a fost imposibil să oprim – după o oră de căutat un loc (plătit, evident !) am renunțat. Nu vreau să știu nici aici ce e în sezon. E un fel de Coasta de Azur dar pe roșu.

Capul Cerbère e cea mai sudică bucată de Franță continentală și conține un far cam ruginit și niște stînci.

Cea mai înaltă faleză e probabil în rezervația marină Banyuls.

Farul Béar merită și el un ocol, pe un drum foarte îngust de-a lungul falezei. O baterie de tunuri uriașe cu tranșeele și cazematele aferente erau instalate aici în al doilea război mondial. N-am idee dacă au fost folosite sau s-au predat imediat, clădirile au rămas.

Lîngă una din plajele din apropiere există un circuit/drum submarin balizat unde închiriezi un snorkel cu difuzor (îl auzi cu dinții) care-ți spune povestea fiecărui ecosistem submarin pe care-l traversezi înot. Neat, afară 40 grade, hai să mergem, băgat piciorul, apa 15 grade, înghețat instant, nu merci. Pare a fi fain.

Zona, după cum știți de la TV, e una în care sînt tot timpul incendii vara (anul trecut 870 incendii pe zi în Franța !) Majoritatea sînt puse de piromani – se pare că au o grămadă, fie din plăcere, fie ca să facă terenuri construibile. Din cauză că totul e uscat și vînt puternic e în aproape fiecare zi, incendiul devine adesea incontrolabil și distruge tot, rapid. Am văzut niște poze cu o turmă de oi carbonizate cu plămînii pe-afară, absolut îngrozitor. Proprietarul vilei ne-a povestit că ei stau tot timpul cu o bocceluță cu tot necesarul lîngă ușă – a trecut prin multe incendii, unele au trecut și peste autostradă, cu flăcări de zeci de metri înălțime.
Am prins și noi unul, controlat rapid, dar tot au închis autostrada și au creat un haos îngrozitor.

Ce-ar mai fi de văzut ? Abația Saint Martin de Canigou, cocoțată pe pantele muntelui cu același nume. Urci vreo 400 m, dar merită.

Ziua următoare am reușit să găsim un loc de parcare în orașul următor celui unde voiam să ajungem și am luat un vaporaș pînă la primul – Collioure.

Ăsta e marketat drept „orașul artiștilor” pentru că nume mari ca Matisse, Braque și Picasso se întîlneau și pictau aici la începutul sec XX. E locul de naștere al fauvismului. Plecînd de-aici s-a dezvoltat o industrie întreagă, rezultatul fiind că e un orășel foarte foarte colorat (aduce cumva a Cinque Terre) și la fiecare colț ai un atelier de pictură cu vînzare sau un magazin de decorațiuni. Majoritatea frumoase foc și de foarte bun gust – chiar erau multe chestii care ne-au plăcut, și asta chiar se-ntîmplă rar. Evident, prețuri pe măsură.

Cît am bănănăit prin port, un regiment de comando trudea din greu încercînd să stea în apă vertical în echipament izopren complet la 40 grade cu centurile de lest deasupra capului, dînd din picioare. Cum o fi să fii soldat ?

N-am putut rezista tentației ramei de pe mal.

Instrumentul ăsta de tortură medievală era montat pe dig, ca să nu ajungi la far. Chiar nu voiau să sari gardul. Deloc.

Și din larg.

Un pic și despre Pays Cathare.

Catarii – nici o legătură cu Qatar – erau o sectă creștină rămasă în istorie prin amploarea persecuției sale de către biserica catolică + regele Franței (o cruciadă întreagă, cu dedicație) și prin apariția în nemuritoarea operă Codul lui Da Vinci.
Long story short, în sec XII ăștia devin foarte mulți și implicit puternici, nu mai recunosc autoritatea regelui Franței și a bisericii, deci trebuie îndreptați. Și sînt îndreptați printr-o cruciadă de 40 de ani doar pentru ei (cruciada Albigensiană). Inchiziția, o altă bucurie celebră a bisericii, a fost inventată tot cu această ocazie. Catarii au reușit să îi enerveze teribil pe barosanii cu cruce, se pare.
Rezultatul ? După ce că violența implicată a fost extremă chiar și pentru standardele medievale, i-au ars pe toți pe rug (inclusiv exhumat și ars cadavre), au reușit să și distrugă aproape toate textele lor sacre, așa încît nu prea știm mare lucru despre ideologia catară, iar multe au fost probabil distorsionate de biserică, (între altele, i-a făcut homosexuali). Ca și templierii, cu care aveau legături, și care le-au urmat soarta 50 ani după.
Călugării catari (perfecți, de la „ereticii perfecți”) duceau o viață itinerantă fără nici un fel de posesiuni lumești, apostolică, vegetariană și abstinentă, propovăduind pacea și îngrijind bolnavii.
Let’s burn the mofos !

În final, în 1244, după aproape 1 an de asediu (10.000 soldați vs cîteva sute de călugări necombatanți), fortăreața Montségur este cucerită, 220 perfecți arși împreună, apare legenda cu comoara catară/holy grailul cu care fug cîțiva supraviețuitori, iar fortul este ras complet, nu rămîne piatră peste piatră. Ce e acum e o reconstrucție.
Într-adevăr, disperarea și înverșunarea cu care biserica i-a eliminat poate indica faptul că dețineau ceva foarte periculos pentru ea. Ce anume, nu vom afla probabil niciodată, biserica e încă alături de noi.

În 1255 cade ultima fortăreață izolată – Quéribus, următoarea noastră destinație.

O ultimă paranteză: toate chestiile marketate turiștilor drept „catare” de fapt nu sînt așa. Castelele nu au fost niciodată ale catarilor, ci ale nobililor locali care eventual i-au adăpostit, multe nici nu mai sînt ruinele originale, iar statul francez, în fond persecutorul lor, face un purcoi de bani din povestea martiriului lor. Cele mai celebre sînt Quéribus, Peyrepertuse, Puilaurens și Montségur – ruinele actuale sînt de fapt post-catare. Cam ca Bran – castelul lui Dracula. Locurile au o aură teribil de tragică, oricum, și nu ești foarte în largul tău acolo dacă ai apucat să citești un pic din istoria lor.
Castelele așa-zis catare nu sînt în Pirinei, ci puțin mai la nord, de-a lungul unor muchii stîncoase lungi paralele lungi de zeci de km, cocoțate pe creste de calcar foarte greu accesibile. Scopul lor era supravegherea granițelor, și e o rețea întreagă de forturi/turnuri vizibile pe tot felul de vîrfuri.

Ăsta e Quéribus, se vede de foarte departe – inițial am crezut că e o simplă stîncă.

Cel mai spectaculos este castelul Peyrepertuse, absolut impenetrabil, cu pereți verticali naturali pe toate părțile.

În incinta de sus ajungi pe o scară săpată manual în stîncă. Acum 900 de ani.

sau prin alte mijloace.

Ce e sigur – panorama de sus e superbă, se vede și Quéribus și marea la 40 km distanță. Panorame, deci:

La întoarcere am luat TGVul din Montpellier și am făcut sub 4 ore pînă în Paris (800 și ceva de km). N-am mai mers cu un tren de viteză, la 300 km/h defilează satele ceva de speriat, dar trenul e foarte stabil, nici nu simți cînd pleacă, foarte interesant. A, iar dacă iei bilete cu 3 luni înainte e de aproape 3 ori mai ieftin.

Și mai multe fotografii aici.

Și gata ! Ne vedem în vacanța următoare, unde-o mai fi și ea. Probabil mai exotică.
6

1

One thought on “Road Trip – Pirinei 10 și gata

  1. Bogdan_D 4 ani ago

    Saru’mana, bine v-ati intors !
    Se poate ca urmatoarea expeditie povestita sa fie mai devreme de 2 ani ?

    a+,
    bd