There and back again 11

Un scuipat de despartire

View Nelson – Farewell Spit in a larger map

Omul simte o nevoie viscerala de a cladi monumente de afectiune. Iubirea fara dovezi tangibile si de preferinta solide si durabile cu multa marmura parca nu trezeste la fel de multa incredere. Neozeelandezii, vaduviti de placerea de a imortaliza Gicuta inima sageata Costel 1966 pe copaci, se manifesta afectiv cu pietre. Am vazut sute de inimi, mai mici, mai mari, construite in general pe fund de apa la reflux – asa ca la flux sint inundate, dar se vad prin transparenta. Neat.

Ne-am oprit un pic pe virful unui deal de unde ai o panorama simpatica spre Nelson, si printre pohutukawa infloriti vedeai ceea ce pareau culturi de lalele rosii. Am aflat mai tirziu ca sint zeci de hectare de culturi de hamei acoperite cu o textila rosie care sperie pasarile.

La Collingwood am lasat masina si ne-am urcat in camionul cu care continua excursia, o strutocamila 1950-2010 cu tractiune integrala si camera video in bara de protectie plus un individ foarte interesant pe post de sofer-ghid cu o barba lunga roscata tip ZZ top si rasa foarte incerta. Din pacate avea un accent atit de puternic, ajutat fiind si de galagia din camionul-autobuz, ca n-am inteles decit o mica parte din tot ce ne-a povestit tot drumul.

Initial am mers la Farewell Cape, cel mai nordic punct al insulei de Sud, o faleza verticala cu o arcada naturala imensa, vint, valuri mari si foci. Farewellul vine de la faptul ca a fost ultimul tarm al NZ vazut de Cook cind a plecat inapoi acasa.

Foarte aproape de aici se afla cea mai frumoasa plaja din NZ, Wharariki beach, pe care cu regret in suflet n-am mai apucat s-o vizitam. Eu zic ca merita, judecind dupa pozele astea sau astea.
Data viitoare sigur n-o ratam.

Au si ei Babele lor, in cazul de fata un Mos. Old Man Rock. O alta nevoie viscerala umana: antropomorfismul in pietroaie, nori, felii de piine prajita, sectiuni de cartof si parizer.

Si am luat-o spre Farewell Spit. Spit inseamna si limba de uscat inaintind in mare, nu doar scuipat, daca va intrebati.
E o limba gigantica de nisip (are vreo 30 km lungime), foarte ingusta, in continua crestere, care inainteaza in mare in partea cea mai nordica a insulei de Sud.
Mareea e atit de puternica aici, iar apa atit de putin adinca incit tarmul se retrage si cu 7 km la reflux, dezvelind suprafete incredibil de mari – 80 km patrati de namol. As fi curios sa vad cit de repede vine/se retrage apa, probabil ca e mai rapid decit ai putea sa alergi. N-am incercat.

Balenele esuate aici sint la ordinea zilei, din cauza asta. Chiar si noi am vazut una, o balena pilot care putea ingrozitor.

E plin de pasari, in general lebede negre si oystercatchers – alea negre cu cioc lung si rosu. Si foci.

Zona e o rezervatie, singurele vehicule care au voie sa se plimbe pe limba de nisip sint doua camioane cu anvelope speciale, si ele doar la reflux, pe plaja, cu soferi care stiu locurile pe de rost. Pe jos sau cu bicicleta nu prea tine, sint nisipuri miscatoare – aparent uscate, dedesubt umede, crusta se „sparge” si te afunzi. Camionul s-a blocat de citeva ori pe drum, pe teren drept, pur si simplu se scufunda.

Intii am vizitat Fossil Point, care e locul in care faleza verticala se transforma in limba de nisip. Fosile n-am vazut.
Chiar si la reflux faleza stincoasa iese direct din mare, asa ca plaja apare brusc si se lateste dramatic si foarte rapid. Se vede usor si nivelul maxim al apei pe perete, la vreo 4-5 metri deasupra.

Tot ce e stinca si e sub apa citeva ore pe zi este acoperit complet, fiecare centimetru, cu midii mici si taioase – milioane si milioane, foarte impresionant, totul e negru.

Din loc in loc actinii inchise asteptau sa vina apa inapoi. Cit timp sint pe uscat isi string tentaculele colorate si devin un fel de nasture rosu inchis cu consistenta de jeleu dur. Oystercatcherii isi faceau veacul pe stinci, unde nu trebuie decit sa intinda capul ca sa dea de mincare.

Am plecat mai departe printr-un peisaj absolut virgin in aparenta, pentru ca orice fel de urma de masina e stearsa de flux. Nu prea ai placerea asta des.

La capatul limbii de nisip e o mica insula de verdeata – totul plantat acum vreo suta si ceva de ani – pentru ingrijitorul farului (hm, chiar, cum ii zice lighthouse keeperului ? Faragiu ? Faraiot ?)

Acum farul nu mai are ingrijitor permanent, e automat, dar exista o cladire – minimuzeu/minibar in care au expus tot felul de prostii, de la lentilele Fresnel ale farului vechi la megabecuri vechi de far – au vreo 40-50 cm, plus tot felul de prostii aduse de mare gasite pe Spit – cranii de albatrosi si petreli uriasi, de vaci, nuci de cocos, bancnote din Thailanda sau India, sticle antice, culminind cu un schelet de balena Minke esuata prin 1992. Neavind de-a face cu oase, ma asteptam sa reziste mai mult, dar se pare ca in contact cu elementele dezlantuite, oasele se dezintegreaza rapid – scheletul ala zici ca are cel putin 100 de ani, nu 18, arata ca un lemn vechi putregait pe care cresc licheni. Craniul asta vazut din fata imi da un feeling puternic Alien/Predator.

La far, prietena noastra frantuzoaica a reusit sa scape un dslr de pe ultima treapta de sus. Din fericire n-a omorit pe nimeni, in schimb am vazut cam ce ramine dintr-un aparat greu + obiectiv cazut pe ciment de la vreo 15 m. Interesant e ca mai afisa fotografiile de pe card, restul praf, desigur. Obiectivul scotea un scrisnet de agonie cu cioburi de te durea inima. Nu-mi vine sa cred ca l-a vindut ulterior cu 40 euro pe ebay. Unii oameni ar cumpara orice.

La intoarcere am facut o incursiune pe o duna mare de nisip fin fin fin. La fel, senzatia de „primul om aici” e de neclintit, desi stii ca nu e asa, vintul sterge orice urma in citeva ore, si esti iar in fata suprafetei perfecte a nisipului cu canalele alea caracteristice.

Dunele sint surprinzator de inalte si de abrupte pentru cit de ingusta e limba de pamint. N-am fost in desert pina acum, asa ca asta a fost cea mai apropiata experienta de gen. Am incercat si sand surfing pe adidasi, normal, aici sigur nu-s nici scorpioni, nici serpi. Aveam nisip si-n chiloti.