There and back again 6

 

O insula care e oricum, numai alba nu


View Rotorua – White Island in a larger map

O alta destinatie pe care o asteptam cu nerabdare a fost White Island (Whakaari), cel mai accesibil vulcan (marin) activ de pe glob. De asemenea, prima data cind ma voi fi urcat intr-un elicopter.
Dupa cum am mai zis, la ei zborurile de orice tip sint mult mai accesibile decit in Europa (si mai ales decit la noi), si cursele interne cu avionul (de ex. Christchurch-Auckland, 760 km, adica mai mult decit Buc-Atena, sau Buc-Budapesta, costa 40 euro, si nu la o companie low cost, ci chiar cu Air NZ) si zborurile cu elicopterul, existente practic in toate destinatiile turistice importante. E o intreaga fojgaiala de elicoptere peste ghetari mai ales.

White Island e undeva la vreo 50 km de coasta insulei de nord si la vreo 110 km de Rotorua. A fost numita asa de James Cook, care desi s-a apropiat mult de ea nu s-a prins ca aia alba e fum, nu ceata si ca e un vulcan. Mai precis, virful unui vulcan submarin. Nu inteleg cum de n-a realizat, cert e ca din aer e foarte clara treaba. Iar culorile sint extraordinare.

Sa va povestesc un pic despre experienta „elicopter”, cred ca nu multi ati avut ocazia s-o incercati, eu unul stiu ca n-am facut-o.
Plecarea se face de pe un ponton pe lacul Rotorua, esti rugat sa vii cu un bagaj minim posibil, elicopterul este foarte mic, e din ala cu doar doua pale la rotorul principal. Te si cintaresc sa nu fie probleme (ma si mir ca m-au cintarit, poate si-au imaginat ca aveam niste lingouri de plumb in buzunar). In elicopter intra 4 persoane inclusiv pilotul, 2 in fata, 2 in spate, bagajele se pun in scaun, nu e loc de absolut nimic voluminos. Zborul dureaza cam 40 minute, deci se zboara cu aproximativ 180 km/h, e foarte rapida si nervoasa musculita, n-ai zice.

Ma asteptam sa fie mult mai nasol, concluzia mea dupa patru zboruri cu elicopterul e ca e senzational, mult, mult mai misto decit orice avion. De pe locurile din fata vizibilitatea e enorma, practic tot cockpitul e un geam imens, aparatele de bord ocupa un spatiu foarte mic, vezi inclusiv in sus printr-o trapa, dar mai ales in jos sub un unghi ascutit (adica vezi inclusiv sinele de aterizare ale elicopterului). Manevrele pe care le poate face sint de asemenea mult mai drastice, si cind ia cite o curba strinsa se poate apleca aproape de orizontala, iar stomacul tau ramine undeva pe drum, numarindu-si G-urile. E nemaipomenit.

In tot timpul cit esti in el ai casti izolante pe urechi si microfon pentru a putea vorbi cu pilotul si a-l intelege – zgomotul in carlinga e puternic, desi nu atit de puternic pe cit ma asteptam. O alta minciuna din filme e aia ca atunci cind iesi din elicopterul cu rotorul in functiune inca trebuie sa te apleci si sa tii de palarie in timp ce fugi repede, ca sa nu ti-o ia vintul cu totul. Nici pomeneala, nici daca sari n-ajungi la rotor, iar vintul creat de el nu risca sa-ti fure nimic, nici praful nu-l prea ridica. Pe ponton era plin de rate si lebede, alea nici nu se mai deranjau sa se sperie. Ti se dau indicatii precise, nu ai voie in nici un caz sa iesi catre spate, unde e rotorul secundar de stabilizare – habar n-am cum ii zice in jargon tehnic, probabil stabilizator. Ala te poate felia binisor, e mai jos.
Aterizarea si decolarea sint extrem de line, din nou nici o legatura cu avionul.
N-am reusit sa inteleg tot ce comunica pilotul cu noi sau cu baza, statiile taie frecventele inalte complet – pe de alta parte nu inteleg nici daca se vorbeste in romaneste – cred ca taximetristii si bodyguarzii au un training special de inteles ce dracu mormaie dispeceru-n statie.

Ce am inteles totusi in timpul zborului este ca:

  • din aer, lacul Rotorua are un model foarte fain de alge verzi (sau deseuri radioactive, n-am de unde sa stiu).

  • in iernile geroase, proprietarii de plantatii de kiwi (fructul) ii angajeaza pe pilotii de elicopter sa zboare pe deasupra si sa amestece aerul rece de jos cu cel cald de la inaltime. Se pare ca e rentabil.
  • Moutohora/Whale Island se numeste asa pentru ca seamana cu o balena, vazuta din larg.

  • In caz de turbulente nu mai e asa misto cu elicopterul. Da’ deloc.
  • Altitudinea normala de croaziera e marisoara, ceva gen 500-700 m.

  • Marea/oceanul e superba vazuta de la o altitudine decenta (nu 11 km cum o vezi de obicei).

  • N-am vazut nici delfini, nici balene, nici orci (uneori sint), doar bancuri mari de pestisori (schools of fish), care arata ca niste pete rotunde de alta consistenta pe suprafata marii.
  • cele doua stinci de linga insula White au fost folosite de marina neozeelandeza ca tinte de artilerie.

Insula este nelocuita, privata, Maori au vindut-o pe 2 butoaie de rom europenilor prin 1830 (ca si mare parte din tara, zimbea amar pilotul), are statut de rezervatie naturala, nu se exploateaza nimic (pentru scurt timp s-a exploatat sulf, dar a fost un dezastru de proportii, in urma unui lahar au murit toti muncitorii stabiliti acolo, nu au mai gasit absolut nimic din ei, doar un motan a supravietuit). De vreo 20 de ani nu se poate intra pe ea decit cu un permis special, adica doar utilizind cei 4 touroperatori agreati, unii cu elicoptere, altii cu vaporas. In conditiile astea, sint foarte putini cei care ajung acolo si nu au cum sa strice nimic (decit pe ei insisi, si asta foarte usor) – probabil maximum 100 insi pe zi, si nu se merge in zile in care nu ai vizibilitate cu elicopterul. Dupa calculele mele sint aproximativ 8000 oameni pe an care merg pe insula, asa ca am rezervat cu un an in urma sa fim siguri ca prindem loc. Ma simt foarte norocos sa ma numar printre oamenii care au fost acolo si au vazut minunatiile respective (si am trait sa le povestesc). Acum incep sa-i inteleg pe vulcanologii dementi care risca totul ca sa studieze fenomenul indeaproape. Vulcanii activi sint fascinanti, profund diferiti de lucrurile cu care esti obisnuit. Mi-ar placea sa vad o eruptie.

Inainte de a ateriza, pilotul a survolat craterul si lacul ala verde ingrozitor aflat foarte aproape de nivelul marii. Am fost asigurati ca e izolat chimic de roca inconjuratoare si nu cauzeaza nici un dezastru ecologic. Inca.

Aici aveti o parte din survol si aterizarea. Aveti grija sa fie in HD 720p, la fel pentru urmatoarele doua filmulete. Merita vazut la calitate maxima, chiar daca in realitate e si mai socant. Din pacate trece asa repede ca nu apuci sa vezi nimic (mai ales cind filmezi in acelasi timp).

Plimbarea pe insula (doar in crater, de fapt, care are cam 1.5 km cu tot cu lac) dureaza cam doua ore. Peisajul e complet nepamintean – s-au si filmat niste chestii cu Marte aici. Culorile sint foarte intense, rosu, oranj, tot felul de galben.

Doar marea, vizibila printr-o spartura, aduce ceva cunoscut in ecuatie.

Sunetul e de asemenea sinistru – un fel de CET Sud in plina actiune – o multitudine de fumarole gigantice sau modeste (amplasamentul lor se modifica relativ repede, si au in general sulf condensat in jur).

Lacuri si baltute in fierbere, namol, si mai ales lacul verde de acid sulfuric din craterul principal.

Din cauza vaporilor acizi si sulfului in crater nu exista nimic viu, cu o singura exceptie, dar mult catre mare: citeva tufarisuri de plante carnoase de desert, lipite de sol.

Nu sint nici macar furnici. Pe exteriorul conului vulcanic e alta poveste, mai creste un pom, o iarba, ba chiar exista o colonie importanta de corbi de mare (gannets). Previzibil, nu exista apa dulce pe insula.

La iesirea din elicopter pilotul ne-a dat o casca de santier si o masca de gaz. Casca e mai mult de forma, pentru ca in caz ca vulcanul incepe sa arunce pietre am face bine sa alergam cel putin la fel de repede ca el catre elicopter. Insa masca a fost de un real folos – „use it when you can’t take it anymore”.
Piriiase de acid in care am fost sfatuiti sa nu calcam converg catre mare. Totul e acid aici, inclusiv atmosfera. Sulful din aer condenseaza pe piele cu o piscatura, si cu cit esti mai aproape de fumarolele alea gigantice pisca mai tare.

Au lasat citeva monede undeva pentru a exemplifica actiunea coroziva a vaporilor – in citeva saptamini erau ruginite rau de tot.

Cam totul in jur e sulf, oxizi, varii minerale mai mult sau mai putin exotice. E mult fier dizolvat, e si aur.
Lacul de acid e incununarea iadului din jur, are cam 300m diametru, un verde diabolic, vreo 60 grade C si o aciditate imensa (e unul din doua cele mai acide din lume). Mai precis, are ph negativ, -0.1. Credeam ca nu exista aciditate negativa, dar se pare ca m-am inselat. E vorba de acid sulfuric hiperconcentrat. Nu ai voie sub nici o forma sa te apropii de marginea friabila, cel putin o persoana a cazut in el. Imi imaginez ca nu e tocmai placut. E sigur definitiv.
Linga lac e aproape imposibil de respirat. Fara masca de gaz nu as fi rezistat. Tuse constanta, simteam ca ma sufoc.
Culoarea sa variaza surprinzator de mult, acum citiva ani era albastru deschis intens, am vazut poze de anul trecut de un verde – albastrui, unele verde alburiu, altele chiar gri-alb, iar acum era verde galbui foarte saturat (e asa de prin octombrie). Cine stie ce-o mai urma ?

La finalul plimbarii am vazut ruinele fabricii de sulf, distrusa complet in atmosfera acida. Interesant este ca tocmai din cauza atmosferei respective nu exista microorganisme care sa descompuna lemnul, asa ca tot ce era din fier e intr-o stare deplorabila, parea de sute si sute de ani, in timp ce birnele de lemn au ramas in stare buna.

Linga fosta fabrica exista o plaja sinistra, cu nisip negru si foarte fin, vulcanic, presarata cu pietre rosii oxidate, printre care trece un riu alburiu de acid, care coloreaza marea in verde deschis. De neuitat.

Ar mai fi de adaugat mascota locului, o miniatura Dino din portelan, care e aici de ani de zile, mereu in coltul imaginii webcamului permanent care supravegheaza vulcanul.

Albumul foto il gasiti aici. Din nou, cred ca fotografiile nu fac dreptate peisajului. Trebuie sa fii acolo ca sa ramii cu gura cascata.

In plus, apasati aici pentru o experienta cit mai apropiata vizual de cea din crater. Trebuie sa aveti Flash instalat. Mouseul deplaseaza panorama stinga-dreapta sus-jos, scrollul zoomeaza.

Mama, ce roman. Si nu am ajuns nici la sfert, abia au trecut 4 zile. Mai scriu unul – doua si iau o pauza, ma apuc de restul de poze.

Cu ceva surprindere primesc in disperare pe toate caile mesaje laudative la adresa capacitatii mele de „jurnalist de calatorie”. Nu pot decit sa ma bucur, sa va zic ca va inselati, si sa recomand http://www.amazingrace.ro/, Bradut Florescu e un tip care scrie mult mai misto, ca sa nu mai vorbim despre cit si pe unde calatoreste.

<< Episodul 5
Citeste in continuare >> Episodul 7

3

3 thoughts on “There and back again 6

  1. Druida 7 ani ago

    Lasa-l pe Bradut, stim si de el… dar el doar asta face, de ceva vreme! :)

    M-ai dat pe spate cu ‘lahar’-ul, frate! Da, exista in http://www.dexonline.ro, pentru cine este curios.

  2. Tazulete 7 ani ago

    Maître, esti un Discovery Channel de buzunar :)

  3. 6fingers
    6fingers 7 ani ago

    cu 3 surubelnite diferite, plus cleste si tirbuson.