In excursie cu clasa – 2

Uitasem sa povestesc cea mai hazlie chestie din ziua aia. Cu Cristi evident. In vizita la o moschee pe la vremea amiezii ne-am trezit uitandu-ne fascinati la dl Matesan care, cu gesturi sigure si extrem de naturale, a inceput sa bata matanii, dar, credeti-ma pe cuvant, indeplinind pas cu pas ritualul. Mi-a fost teama sa-l intreb de unde stie ce are de facut, pentru ca cine stie ce as mai fi descoperit.

Concertul, evenimentul pentru care ne-am pregatit atat se apropia. Era ora 19:00 si, in camera de hotel, il ascultam pe Tibi povestindu-ne din studentie, pe vremea cand lucra intr-un magazin de pet-uri si avusese ceva aventuri cu un sarpe piton. Nu-mi venea sa cred ce linistiti erau cu totii. Cateodata in timpul concertelor ma opresc din miscarea mea browniana, ma uit vrajit catre scena, si ca si cum ii descoper prima oara ma intreb cum oamenii aia fermecati de pe scena care canta asa frumos ma baga in seama pe mine, au incredere in mine, si mai si fac ce spun eu.
In clipa aia ma simt un om important.

Cum totul are un inceput si apoi se mai si termina, am ajuns la ora stabilita la Dom Mladih.

Primul lucru care ne-a surprins pe toti a fost filtrul facut de politie la intrarea in sala, cu trecere printr-o poarta din aia cu scanare cum gasesti in aeroporturi. Dar dupa ce vii dupa un razboi civil, banuiesc ca ai nevoie de ceva reguli sa supravietuiesti. Al doilea lucru ce m-a surprins era procentajul foarte mare de fete din numarul total (pentru stiu eu cine, ira o simpla constatare). Despre lume, ce sa zic, nu era tocmai plin, insa eram cu totii hotarati ca indiferent de ce se va intampla sa le dam un concert extraordinar, conform sintagmei arhicunoscute.

In spate, in stanga scenei, backstage-ul cu byronii zambitori si optimisti. In dreapta era echipa de tehnici, niste tipi foarte simpatici care deja isi incropisera o masa langa intrarea pe scena la vreo 3 metri de tobe, si incepusera lupta cu niste beri. Ca doar erau musulmani. Asa ca dupa ce ne-am obisnuit cu atmosfera, sa tot fi fost vreo suta si ceva de participanti, trecem cu totii la posturi si incepe concertul. Oamenii extrem de receptivi, au intrat repede in atmosfera, si au inceput sa danseze si sa simta muzica.

Pe parcurs au mai aparut ceva oameni, ba o echipa de handbal (nu e gluma) de fete, ba grupuri razlete de persoane ce fusesera chemate de cei prezenti in sala. Am mai strans ceva cetateni. Banuiesc ca daca celor de la festival le-ar fi trecut prin cap sa-l promoveze cum trebuie chiar am fi strans ceva oameni, mai ales ca sunt mari amatori de chilipiruri, iar intrarea era libera. Apropo, una din singurele persoane care a plecat in timpul concertului a fost concetateanul nostru pe care-l cunoscusem in prima seara. Noi il invitasem si el venise. Dar a plecat. Apoi pe la mijlocul concertului o domnisoara se apropie de scena si in engleza il roaga pe domnul Byron sa cante Crossroads. Dupa un mic soc, ne amintim ca Kid-ul nostru de acasa ne spusese ca are o prietena foarte buna in Sarajevo. Asa ca deja aveam fani locali. Minunat.

La un moment dat ocolesc scena cu 2 beri in mana sa le duc tobarului meu preferat care asuda din greu pe scena, si ajung in locul in care lasasem tehnicii. Dar surpriza ei in picioare, dincolo de cortina, aproape pe scena se uitau hipnotizati la Cristi. Very good, very good drummer… zice el uitandu-se catre mine cu niste ochi stralucitori (de la alcool evident), apoi culese de pe jos un bat de toba aruncat de Cristi din greseala. Deci (profit de ocazie sa folosesc cuvantul deoarece il urasc) reactioneaza, le place, asa ca a meritat din plin.

Incet, concertul se indrepta spre sfarsit, binenteles cu bis-ul de rigoare. Apoi ne strangem cu totii in spate, ne pupam, mai dam un autograf, ne tragem sufletul. Seful ne felicita si el, si instantaneu incepe sa faca planuri despre o alta descalecare a byronilor in Sarajevo. Noi trebuie sa venim, zice el, pentru ca rolul muzicii este sa educe si ca putem crea un nou val de energie pozitiva pe plan local. Bineinteles ca vom mai veni, zic eu gandindu-ma la cele 14 ore cu masina, ca avion nu prea aveam.

Lasam viitorul pe alta data, strangem lucrusoarele de pe acolo, apoi ne dam intalnire cu tehnicii intr-o locanta din vecinatate numita sugestiv Korner. Usor relaxati fiind, dau si eu primul pahar de ziua mea. Era 12 noaptea data de 20 spre 21. Si apoi inca unul si tot asa. Destul de ieftin sa te imbeti in Sarajevo. Ne afundam in tot felul de lichide bahice, ne facem prieteni si dupa mai multe vizite prin Sarajevo prindem victoriosi dimineata.

La un moment dat cand cautam un soi de afterhours de care auzisem de la carciuma din care plecasem, intrebam oameni pe strada, evident foarte putini la ora aceea care ori nu intelegeau nimic, ori nu stiau locul. Costin al meu, sclipitor, se apropie de usa unui hotel, da sa intre, usa incuiata si instinctiv suna la usa. Dupa un minut sau doua apare capul ciufulit al unui barbat trezit din somn. Costin extrem de jovial rosteste doar numele locului iar barbatul mormaie ceva si ne indica o directie. Respectivul loc era o camera cu vedere spre rau, cu chitari pe pereti si cu muzica de Club A. Acolo se numea afterhours, la noi s-ar numi carciuma. Oricum am prins zorii.

A doua zi, cei de hotel ne-au aratat cat de balcanici sunt si ne-au scos din camere la 12:30. Dupa o masa copioasa, o cafea lunga si dureri de cap, ne-am extras din starea de letargie in care ne aflam, ne-am urcat in masina noastra cea rosie si ne-am asezat la drum. Binenteles ca nu a fost asa simplu: ne-a luat cam 30 min sa iesim din Sarajevo. Am luat-o noi pe niste drumuri care tot au urcat si tot au urcat iar stradutele erau din ce in ce mai inguste, pana am lasat orasul la picioarele (de fapt la rotile) noastre. A fost un pic palpitant deoarece respectivele ulite nu erau mai late de 3 metri si erau extrem de inclinate, era destul de complicat sa intorci masina. Asa ca data urmatoare cu siguranta nu vom mai folosi GPS-ul.

Odata ce am parasit orasul, in afara de faptul ca am platit foarte multe taxe de autostrade si ca am cumparat apa de peste tot, nu s-a mai intamplat nimic pana in tara. Care este persoana cu care credeti ca m-am ciondanit din gasca noastra….Ati ghicit? Nu? Clara, evident. Pe niste cabluri, nu, nu le uitasem, dar nu erau unde trebuiau. Femeie, deh. Odata cu trecerea hotarului la Portile de Fier, totul s-a schimbat, brusc. Mii de gropi s-au napustit in fata noastra, mii de tiruri s-au strans imprejur, totul parea extrem de complicat. Ma gandeam cu jind la momentul in care voi ajunge acasa si voi gasi acolo o oaza de liniste.
Asa cum am mai zis, probabil ca asta a fost psihologic vorbind cam cel mai greu moment. Cum imi facusem norma de condus, si nu prea sunt prieten cu dormitul in masina, scot laptopul si vizionez “Amintiri din epoca de aur”. Exista acolo un capitol numit “ Legenda Activistului de Partid”. Genial filmulet, vi-l recomand. Termin filmul, ma uit pe geam, nici macar autostrada……Ma uit imprejur – toata lumea motaia, normal, era 3 dimineata. Idealist cum sunt incep sa visez la vremurile in care ne vom permite un tourbus din ala de trupa, special facut. Kilometrii zboara, incepe autostrada, apoi apar Bucurestii. Victima acum se chema Tibi care ne va duce pe toti acasa. Cobor in fata blocului, imi iau bagajul, aud un La Multi Ani din masina care se indeparteaza in noapte. La revedere Sarajevo, bun venit Bucuresti. O luam de la capat. Va promit eu noi surprize.

0