In excursie cu clasa – 1

Sau o noua saga in desfasurare.

Iata ca a venit randul meu sa scriu. Cum nu sunt si n-o sa fiu niciodata artist, sper ca veti avea ingaduinta pentru eventualele stangacii. Povestea insa trebuia sa o spun eu… nu stiu de ce, asa am simtit. Cat eram acolo tot negociam intre noi care sa scrie, apoi am zis ca tragem la sorti. Pe drumul de intoarcere atunci cand oboseala acumulata pe intreaga perioada era maxima si toata lumea nu voia sa simta decat patul de acasa, am simtit ca suntem o echipa, si ca desi suntem asa diferiti cu asteptari diferite si scopuri diferite, nu faceam decat sa ne sprijinim unul pe altul. Nu stiu de ce am scris fraza de mai sus, nu are legatura cu nimic. Ba da cu Cristi. Oare am inceput sa gandesc ca el ?
Am devenit usor penibil asa ca sa incepem.

Ca mare iubitor de sport, ce stiam despre Sarajevo in urma cu ceva timp e faptul ca acum vreo 26 de ani acolo au fost Jocurile Olimpice de Iarna, si ca la hochei atunci au castigat rusii. Cam atat. Cunostintele mele s-au inmultit odata cu excursia byronilor in acest minunat oras de munte.
Dar s-o luam cu inceputul. Toata “vina” pentru aceasta excursie o poarta Iulia, care ne-a inscris la preselectia pentru festival prin toamna lui 2009. Nu prea credeam ca vom izbandi, mai ales ca fusesem pusi in garda de multitudinea de proiecte deja inscrise in cursa.
Asa ca atunci cand am primit invitatia oficiala la Winter Festival Sarajevo, o manifestare de arta unde nu mai pusese piciorul nicio trupa rock in cei 26 ani de existenta (conform spuselor gazdelor) am inceput sa topaim.
Apoi a trebuit sa negociem un pic cu ei, pentru ca asa cum se intampla cand e vorba de 6ul (si norocul lui proverbial), ar fi trebuit sa avem acest minunat concert in 13 feb, adica exact in data reaterizarii acestuia pe plaiurile mioritice.
Si asa am mutat noi evenimentul in 20 feb.
Apoi au urmat un sir lung de e-mail-uri, prin care incercam sa acoperim cam toate situatiile posibile sau imposibile. Am fost anuntati pe un ton usor iritat ca mai sunt inca 1500 de artisti din 45 de tari de care sa aiba grija, so…….
Ce mai tura-vura, ne gasim in dimineata zilei de 19 feb. pe la orele 5 si jumatate in zori exact de ziua subsemnatului intr-o prietenoasa masina rosie, ce avea sa ne devina draga instantaneu si purcedem la un drum lung si fara peripetii ce avea sa se intinda pe 1000 de km si 4 tari.
Asta-i la Portile de Fier, la Cazane pe partea sirbeasca, un drum pe care-l recomand tuturor:

Omul pe care sunt invidios, la drum lung, din grupul nostru e Costin care in cazurile astea are un instinct de conservare incredibil, doarme cam 75% din timp. Incredibil, va zic.
Atmosfera in interior ca-n tabara, cu niste oameni mari care faceau glume de liceeni si radeau pana le dadeau lacrimile, cu perioade in care se facea liniste si oamenii atipeau, cu un Matesan debordant si pe alocuri sclipitor. Ce mai, o atmosfera pe care sincer o gasesti numai acolo unde toti cei prezenti se bucura sincer de prezenta celorlalti. Am uitat sa va prezint echipajul, adica in afara de artisti, ne-am aciuat pe langa Clara, Tibi, si cel ce va scrie.

Dupa cum v-am spus, am traversat 3 tari si pe la fiecare vama ne uitam amuzati cum vamesii se uitau vrajiti la pasaportul lui Vlady, unul nou nout, pe care scria mare UNIUNEA EUROPEANA. Erau hipnotizati, se strigau unul pe altul, si-l aratau, il rasfoiau, ba unul, pe la sarbi cred, l-a si mirosit. Ce sa zic am simtit si eu prima data ca sunt comunitar. Ce-i drept n-am stat in nicio vama mai mult de 3 minute.

Asadar dupa ceva ore de mers cu masina si cu o vreme extrem de rece in Bosnia si Hertegovina cu vant si ploaie, am ajuns in capitala Sarajevo. Am ajuns dupa mici peripetii la hotelul in care eram cazati.
“Hayat Hotel” zice voluntara de la festival intr-un SMS… “Hyatt” imi zic eu, gandindu-ma superior la respectiva si la lacunele ei lingvistice. Aveam sa ma conving imediat ca ea avea dreptate si ca nu era nicio legatura cu celebrul lant hotelier. Era un hotel multistea: pe firma tronau 4 stele, pe placuta de linga intrare 3 si in realitate 2 erau suficiente.

Ce m-a frapat aproape instantaneu a fost multitudinea de minarete din respectiva zona a orasului. Asa cum aveam sa ne convingem ulterior eram cazati in partea musulmana. In schimb inauntru reguli comunitare, nu aveai voie sa bei alcool, nu aveai voie sa fumezi, ce sa zic, inchizitie.

La receptie surpriza, voluntarele noastre care ne primisera se uitau extaziate la un tanar chipes, in sort si slapi.
Eu intreb de un market sa luam niste lichide pentru seara respectiva in engleza, iar el, intr-o moldoveneasca perfecta imi da instructiunile respective. Aveam sa aflam ca era artist plastic, ca era acolo cu o expozitie, o chestie semi tehnica, un aparat care reusea sa faca holograme aproape in timp real. Era o premiera si luase multe premii internationale. Dupa cateva beri consumate si dupa ce am mancat din placinta lor traditionala burek, ne-am dus sa ne culcam. Urma (verbul) ziua hotaratoare.

20 februarie debuta cu o conferinta de presa cam matinala pentru gusturile byronilor, 10 dimineata, dar la care ne-am supus cu totii disciplinati. Atmosfera acolo destul de somnoroasa dar extrem de asemanatoare cu cea de la conferintele noastre. Alaturi de gazde si alaturi de noi au fost prezentate un concert clasic al unei filarmonici locale si un balet ce avea sa se produca in acea seara cu vreo 2 ore mai devreme decat concertul nostru. Atunci am vazut pentru prima data de ce e bine sa folosesti limba engleza atunci cand faci muzica. Am fost singurii care am avut parte de intrebari, unul dintre ziaristi fiind intrigat de numele pieselor” Zeitgeist” si “The Alchemist” si de continutul muzicii.

Apoi o veste buna, intrarea la concert va fi libera.
Domnul Ibrahim Spahic, directorul festivalului ne da un ghid, de fapt o ghida – o tanara simpatica ce avea sa ne arate mai ales centrul vechi. Orasul se reconstruieste si se adapteaza la realitatea de dupa razboi, fiind un mare centru cultural si economic in Bosnia-Hertegovina.

Aici esti atras atat de peisajele istorice formate in timpul imperiilor otoman si austro-ungar, cat si de sporturile de iarna, in special de schi, care poate fi practicat pe muntii Bjelasnica, Igman, Jahorina, Trebevic si Treskavica. Altfel dupa discutiile cu cei cu care ne-am imprietenit ne-am prins ca situatia socio-economica nu e de loc roza, au in jur de 40% somaj (asa ni s-a spus), puterea de cumparare nu e nici macar decenta, majoritatea tinerilor daca nu au emigrat au ca target acest lucru, si, ca si la noi, manelele sint la putere, dar se cheama Turbo Folk (cred ca au pus astia ceva in Balcani, prea seamana situatia). Situatia de acolo mie imi aminteste de 1994-1996 in Romania, adica nu e foarte bine.


Apoi, dupa ce am facut pe turistii ne-am luat masina si ne-am indreptat emotionati catre locul cu pricina.
Gazda noastra, directorul respectivei institutii – Casa Tineretului (Dom Mladih, se vede ca si ei au trecut prin comunism), ne-a luat imediat in primire, ne-am dus instrumentele sus si am inceput sa dam privirea roata prin minunata sala. Totul in lemn cu o scena imensa, judicios impartita, cu un loc in fata scenei perfect rotund, cu un sistem de lumini care l-a lasat fara suflare pe Tibi, sala putea gazdui cu usurinta 1500 de oameni, poate si mai multi.

Am fost condusi in spate unde ni s-a dat un backstage imens, cu toate conditiile peste medie (mai putin lipsa acuta a frigiderului plin). Impresionant si entuziasmant. Fiecare a inceput sa-si faca treaba, si dupa o scurta sedinta in care am hotarat set-up-ul pe scena artistii au fost trimisi la plimbare pana terminam totul. Treaba mea era sa ma ocup cu intro-ul. Am ramas cu gura cascata cand am vazut ce sistem de proiectie avea locul ala. Vreo 12 proiectoare dispuse circular care-ti dadeau senzatia de continuitate.

Cu o mica problema la Vlady, indreptata destul de repede de catre gazde, fiecare a primit ce a cerut in rider-ul tehnic. Iarasi impresionant. Au urmat probele de sunet si repetitiile de inceput de concert cu Tibi extaziat de instalatia de lumini pe care o avea la dispozitie. Am terminat relativ repede.

Credeti ca totul a fost asa roz ? Nici pe departe… Am inceput sa discut cu respectivul sef al locatiei, un personaj extrem de ingrijit si de instruit ce parea ca se impune cu usurinta in fata tuturor celor de fata. Intreb de promovare si fandeaza politicos spunand ca el s-a ocupat de promovarea pe net si la locatie si ca restul a facut sarajevska zima adica cei de la festival, ca el a pus la dispozitie doar locatia, dar ca e incantat ca in sfarsit aduc si ei ceva calitativ si ca e impresionat de muzica byron si de calitatea produselor noastre. Omul isi facuse lectiile si stia piesele byron si cam care era istoria trupei. Intreb cum a fost la evenimentele dinainte si imi raspunde ca la Outlandish a fost plin, dar ca ambasada Danemarcei s-a implicat in mod activ in promovarea concertului lor. Speriat intreb cam ce au facut si incepe sa-mi povesteasca despre cum au tiparit raspectivii afise, au platit radiouri, au organizat o campanie media destul de puternica, ca deh, era bunul lor national, trebuia scos in fata. Rezultatul: o sala plina. Zic: dar la noi, crezi ca vor veni? Zice: habar n-am, dar sper din tot sufletul ca voi chiar meritati. Oare de ce imi suna asa cunoscut, ma intreb? Pentru ca o aud tot timpul? Cred ca atunci cand n-am sa mai aud fraza asta ori am reusit sa ne impunem ori nu mai “meritam”. Deocamdata o aud deci e ok, suntem pe calea cea buna. Este un lucru bun in tara respectiva pe care am uitat sa-l spun, berea este mai ieftina ca la noi, si surprinzator de buna, berea autohtona evident. Insa scuturand din cap pentru gandurile negre si pesimiste cu o bere in mana ne pregatim de marea infruntare, aceea cu un public care n-are habar de byron si nu poate fi influentat de altceva decat de muzica insasi.

6

6 thoughts on “In excursie cu clasa – 1

  1. 6fingers
    6fingers 7 ani ago

    eu as mai adauga o chestie: cind intri in sarajevo iei GPSul si il arunci pe geam, dupa care mai intrebi.

  2. Druida 7 ani ago

    Ce traseu ati avut pina la sirbi, pe scurt? Am niste prieteni care pleaca la Belgrad, la Rammstein :D.

    Altfel povestea e super!!! Abia astept sa citesc continuarea… Interdictia cu alcoolul n-are legatura cu ‘regulile comunitare’, ci taman cu musulmanismul :).

  3. 6fingers
    6fingers 7 ani ago

    Pina la sirbi Bucuresti – Portile de fier. Dup-aia Pozarevac – autostrada – Beograd. Interdictia alcoolului era mai mult de forma, tragea lumea la masea serios la concert, si erau musulmani. Stiu, si eu m-am mirat, dar avem o imagine puternic deformata (creata, desigur, de hollywood). Ei sint exact ca si noi.
    Skodita ? Nu, era un van. Eram totusi 9 insi.

  4. alexandru mircea 7 ani ago

    @6fingers: aha. am vazut in poza de la hotel o skoditza rosie si cum codrut zisese de o masina rosie, am facut eu legatura :)

  5. Yo Yo 7 ani ago

    Fascinanta povestea si interesant mod de a o spune, insa asteptam cu dintii la gura :D continuarea, mai ales ca ne asteapta o confruntare….

    By the way Codrut, i don’t wanna go personal, but i could not stop but notice ca esti putin trist… Stiu ca suna a cliseu, insa oricat de greu ti-ar fi acum, va veni o vreme cand te vei intreba daca a meritat cu adevarat consumul… Plus ca totul va fi bine! :)

    Va pup si ma bucur tare mult ca v-am descoperit. De atunci va port mandra cu mine peste tot :)